Fiecare zi e o zi bună pentru a învăța ceva nou

Despre bucuria de a învăța și bucuria de a trăi cred că s-a scris mult până acum.

Nu știu când a devenit acesta motto-ul meu în viață, dar cred că totul a început din copilărie, când tatăl meu îmi citea dintr-o carte verde-albăstruie cu coperți cartonate, cu siluete svelte desentate pe ea – „Italiana fără profesor”. Aveam 4 ani.

Apoi totul a fost învățare sau, cum îmi place mie să spun, o continuă șlefuire a pietrei în încercarea de scoatere la lumină a diamantului din ea, a diamantului din mine.

Pe la vreo 12 ani citeam cărți serioase, câteodată pe ascuns, de frica mamei care nu prea era de acord cu toate lecturile mele. Ca să nu o întreb pe ea nimic, îmi făceam liste cu cuvintele necunoscute și seara le căutam în dicționarul explicativ, mare și greu de mânuit pentru mine.

Apoi am mai rafinat lecturile în funcție și de programa de la școală. Nu mai știu pe nimeni dintre colegi care să fi mers la bibliotecă în clasele VI-VII, să citească și să facă conspecte din zeci de cărți în loc să copieze comentariile deja făcute de alții. Asta era relaxarea mea de după o zi de școală. Lectura, căutarea de cuvinte și sensuri noi.  O curiozitate continuă pe care, câteodată, mi-o explicam prin faptul că mama învăța pentru definitivatul ei la Istorie pe când era însărcinată cu mine. Așa am ieșit eu mistică și explicativă.

Liceul a fost o bună ocazie de citit și acumulat cunoștințe, destul cât să știu că, de fapt, nu știu nimic și că, odată ce scap de examene, trebuie să mă pun serios cu burta pe carte, pentru mine, nu pentru ei.

Când funcționezi în modul acesta, îți vine firesc toată învățarea și nu știi cum să o organizezi mai bine, să intre cât mai mult.

În facultate, chiuleam de le cursuri ca să stau în biblioteca universității, în Copou. Acolo era „acasă” pentru mine, nu aveam nevoie de nimic altceva în afară de cărțile lor și cafeaua de la bufetul din subsol. Era încă înainte de 1989, nici nu știam de mai mult, nici nu voiam altceva. În afară de dans. Asta a fost viața mea înainte de Revoluție, la Iași, ziua lectură și noaptea dans, până uitam de mine. Adaug asta doar ca să înțelegeți că sunt departe de a fi o fire tocilară și retrasă, din contra. Bucuria vieții curge prin venele mele în cel mai autentic mod cu putință, fără constrângeri sau încrâncenări, firesc și relaxat.

Dorința mea de a ști cât mai mult are legătură numai cu cea de a fi o variantă mai bună a mea în fiecare zi, pentru mine și pentru cei din jurul meu. Energia îmi vine din bucuria vieții și a cunoașterii, care sunt inseparabile, în ceea ce mă privește.

Nu am timp liber și nu mă plictisesc. Dimineața alerg. După serviciu, merg la cursuri sau conferințe, să învăț ceva nou de la oameni pe care îi admir și îi respect pentru că au citit tone de cărți toată viața lor.

La casa Paleologu am învățat despre evanghelii și despre Dostoievski, despre Montaigne și Eminescu, despre Ucraina și despre Israel.

Teoriile conspirațiilor pălesc în fața faptelor și a dovezilor istorice.

De la Horia Roman Patapievici știu atâtea chestii noi despre mănăstirile din Bucovina mea, despre miturile lui Platon și despre genialitatea fraților Pascal.

La un curs de scriere creativă, Ioana Pârvulescu m-a încurajat să scriu o carte pe care am terminat-o deja și o păstrez în sertar deocamdată.

Întâlnirile cu acești oameni extraordinari mi-au schimbat viața și mi-au adus prieteni noi. Nu aș fi ajuns niciodată la ei dacă nu eram mânată de dorința de a afla și ce e dincolo de ce se vede.

Mihaela Vidopol este director general la Kufner Romania, parte a grupului Kufner Holding GmbH. Lucrează de mai bine de 30 de ani în domeniul pe care l-a studiat la Facultatea de Textile din Iași.
Mai presus de experiența substanțială acumulată în acești ani, Mihaela consideră că forța ei stă în a aduce împreună oamenii, în a schimba și modela vieți. Se bucură de viața pe care o are și îmbină puterea de a conduce cu înțelepciunea de a-i urma pe alții de la care are ce învăța. Este din Botoșani și se mândrește tare cu asta.